aleg să-ţi scriu, pentru că numai aşa pot spune totul. Cuvintele mi se pierd, mi se frâng în aerul toamnei atunci când le dau drumul. Sper să nu te superi că-ţi scriu; promit să nu bat câmpii. Simt că nu am apucat să-ţi explic totul, să-ţi spun cu ce gând te-am căutat şi te-am îmbrăţişat iar. Simt că am lăsat o îndoială, o teamă, ceva, o incertitudine.
Aşa cum ştii, ţi-am spus de multe ori, nu mai cred în prietenie. Şi îndrăznesc să zic că nici tu nu o mai faci. Prietenul e un fel de Moş Crăciun. Oricum, nu văd de ce oamenii se agaţă, îşi doresc aşa mult un prieten alături de ei. Nu înţeleg că şi fără a-l numi cu atâta înceredere cel mai bun prieten, acel om va rămâne alături de ei. Aşa cum nu înţeleg nici că oamenii se sperie.. Se sperie de ei, de responsabilităţi, de siguranţa şi încrederea cu (,) care le dăm titluri importante, prea mari. Eu nu am nevoie de prieteni. Mi-am creat în suflet un cerc de oameni dragi, pe care nu i-am numit în niciun fel special, să nu se sperie. Nu le-am spus ce să facă, unde să stea, ce trebuie să-mi dea sau să-mi ia. Le dau libertate.
Ziceai în urmă cu ceva vreme că nu mă mai cunoşti. Că nu mai sunt acea Flori alături de care îţi împărţeai trăirile. Nu ştiu cum aş putea să-ţi explic cine sunt, cine am devenit, fără să filosofez prea mult, fără să mă dau după alte cuvinte. Nu ştiu cum să-ţi spun ca să înţelegi. Poate dacă rămâi lângă mine, mă vei descoperi uşor, pas cu pas. Ştii, ceea ce ar reprezenta motivul slăbirii legăturii noastre nu ar fi cuvintele tale sau ale mele, rostite acum multă vreme. Cred că acela a fost un simplu pretext. Deşi nu îmi place să recunosc, crescusem amândouă, cunoscuserăm oameni noi şi ne schimbaserăm. Nu ne mai spuneam tot, ne ascundeam cuvintele, parcă făceam totul doar de dragul acelei prietenii. Luptam pentru ea, nu pentru noi. Să ţinem vie scânteia aia.
Poate am avut nevoie de depărtarea aceea. Poate aveam nevoie să ne liniştim sufletele, să trăim singure,separate una de cealaltă. Eu simţeam că nu ne mai cunoaştem, că magia se risipise. Nu ştiu de tine, dar eu asta am simţit atunci. Nu am apucat să-ţi spun, dar nu am avut pentru ce să te iert. Dacă stau acum să analizez, şi eu am avut o parte din vină. Eram atât de ocupată să mă victimizez, să plâng aceleaşi lacrimi la nesfârşit, că nu observasem că vă răneam şi pe voi, că nu voiam să vă las să mă salvaţi.
Da, m-am gândit în fiecare zi la tine, am vrut mai mereu să-ţi las un mesaj, să te întreb dacă eşti bine, dacă m-ai uitat. Mi-am zis că ar trebui să aştept, să las timpul să treacă. Dar într-o zi, m-am trezit în veselie diurnă, m-am ascultat şi mi-am zis că nu am de ce să ţin oamenii departe de mine. Nu oamenii care mi-au fost cândva tot. Şi la cum mă fugărea timpul, mi-am propus să te caut, să te iau din nou în braţe. M-am temut că nu o să mă mai primeşti, că o să mă alungi cu tot cu cuvinte, dar am încercat. M-am înarmat cu curaj şi aşa mi-am purtat paşii către tine. Acum nu pot decât să mă bucur.
Să ai cei mai frumoşi şi fericiţi ani, să te bucuri mereu, să speri, să visezi, să cânţi, să-ţi faci amintiri, să dansezi cu ploaia, să-ţi mai uiţi umbrela acasă, să mai faci lucruri nebuneşti, să zâmbeşti întotdeauna, să nu ai niciodată regrete, să spui mereu cu tărie ce vrei, să priveşti cerul, să faci fotografii, să iubeşti, să ierţi, să plângi, să râzi, să-ţi păstrezi mereu strălucirea frumoasă a ochilor albaştrii.. La mulţi, mulţi ani de fericire şi împlinire, dragoste, succes şi infinităţi infinite.
M-am gândit de mult, mult timp să-ţi scriu. La fel cum m-am gândit ce aş putea să-ţi iau, cum aş putea să te fac mereu fericită, să zâmbeşti şi să mă vezi chiar şi atunci când sunt departe. Lângă scrisoare, vei găsi, în punguţa strălucitoare, o clepsidră. O clepsidră micuţă, cu nisip verde ce se scurge rapid. Zece secunde. Le-am numărat, le-am auzit, le-am văzut. Am exersat un zâmbet, am calculat cam ce aş putea face, la câte cuvinte aş întoarce din nou clepsidra. Ştii, deşi conştientă că timpul trece, de când am clepsidra pe birou parcă mă sperii şi mai tare, parcă conştientizez şi mai mult că nu mai avem timp pentru nimic, că irosim aiurea o grămadă de momente. Cu ea am încercat să opresc timpul, să-l întorc, dar nu am putut să-l încetinesc. Mi-am pus-o de zeci de ori la ureche şi de fiecare dată m-am speriat de tăcerea ultimului fir de nisip. Vreau să înveţi cu ea că timpul aleargă, că nu mai e loc de altceva, că suntem în continuă mişcare. Că până şi timpul nostru petrecut împreună e pe sfârşite.
De asemenea, am mai pus în punguţă o vrăjitoare. I-am îndreptat mătura şi am învelit-o în altă pungă. Să nu amestece, să nu fure din nisip. Brelocul-vrăjitoare l-am luat să-ţi amintesc că acea parte din Flori, mai rea, mai egoistă, cea pe care o iubeai aşa mult, nu s-a pierdut pentru totdeauna. S-o agăţi undeva, să te uiţi la clepsidră şi să simţi cele două Flori bătând la uşa sufletului. Să-ţi dai seama pe care o vrei mai mult înăuntru. Să te uiţi la trecut, numărând viitorul.
Poate e prea mult sau poate e prea puţin. Poate nu am reuşit să explic în totalitate cam ce ar vrea să simbolizeze cele două cadouaşe.. Dar dacă mai vrei cuvinte, să-mi ceri. Văd eu cum fac să ţi le dau frumos, fără să mă sperii, fără să mă fâstâcesc.
Te vreau fericită, împlinită pe toate planurile, cu sufletul plin de umbre şi lumini. La mulţi, mulţi ani! Nu irosi nimic.. Te iubesc.
Cu drag,
Flori.
Fata de hârtie 