Da, mamă!

Sunt în acelaşi loc unde m-ai lăsat, aşteptându-te cuminte, dar nu cred că mai sunt la fel. Mă gândesc în continuu la mine, la tine, la noi, încercând să te înţeleg. Voit sau nu, îmi explici destul de bine că trebuie să mă îndepărtez pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt sau pentru a vedea cine mă urmeză. De aproape, nu sunt frumoasă.

Şi mai sunt şi complicată şi de neînţeles. Şi.. mamă, te-am minţit! Mult.. ieri şi luni , şi duminică şi în alţi ani, în alte  zile care încep cu litera „m”. Da, mamă, scriu, iar săptămâna trecută mi-am îndulcit răspunsul. Dar amarul real de care te îndoieşti, îndulceşte părţi din suflet. Aş fi vrut să fii mândră de mine, de o viaţă şi de o muncă înghesuită într-un singur an. Poate ultimul.. Primul şi ultimul.

Aş fi vrut să citeşti totul cu un calm nemărginit şi zâmbet de fericire. Să citeşti fără să te sperii. Ţi-am promis că voi scrie cu raze de soare în sufletele oamenilor. Ar trebui să verifici dacă m-am ţinut de promisiune, dacă al tău copil cu ochi mari va putea scrie cândva o carte.

Mamă, am plâns! Ieri şi azi, în ore timpurii ale dimineţii, în zile ploioase şi însorite, vara, dar mai ales toamna; de când am venit pe lume, apoi în anii de julituri , iar acum, târziu, în anii.. de oameni. 

Umbra mea e mai mult decât mine. Spune-mi, mamă, sunt atât de complicată încât nimeni nu mă va înţelege? Aş vrea să te întreb asta în timp ce mâinile îţi umblă în părul meu, dar nu vreau să dărâm cumva relaţia noastră. Zidurile acestea nu le-aş putea reconstrui.

Nu m-ai minţit când m-ai numit frumoasă, nu? Şi mamă, sunt o învingătoare?