Rabdă, inimă..

Mi-am strangulat în dor lacrimi grele şi reci ş-am crezut că voi fi bine. Ce sens are cuvântul acesta, până la urmă? Patru litere goale, atât de visate, atat de neatinse. Atât de întrecute de timp! 

Îmi spânzur adevăruri grele, iau minciuna de mână şi-mi mint nu doar inima. Mă amăgesc cu o minciună care nu vindecă nimic. Minciună şi netimp, atât mai sunt. 

M-am rătăcit in marea de lacrimi şi-n cimitirul de visuri şi mă tem că nimeni nu mă va găsi, că mă voi pierde pe vecie şi că mi-au murit toţi anii. Nicio cruce de acolo nu aminteşte de vreo teamă pierdută şi îngropată prin decembrie, doar visuri şi stele care-mi luminau cândva sufletul. 

În mai puţin de trei ore va trebui să dezvălui un secret, un adevăr bolnav, o ruşine, o neputinţă pe care am ascuns-o sub grămezi murdare de minciuni putrezite, ceea ce mi-a ucis sufletul şi mi-a sfărâmat Universul. 

Dar timpul mă întrece, iar eu nu am mai mult de cincisprezece minute. Sunt pierdută, pustiită şi complet goală. Să aleg să-mi arunc cadavrul sufletului în vârful mormanului de mincuni murdare şi să-mi mint din nou anii? Cuvintele care ar putea să-mi ridice Universul la loc îmi tremură în palme, îmi tremură mâinile şi nu ştiu ce să fac. În fond, sufletul mi-a murit.